Desigur că aceste aspecte dau de gîndit pentru că noi ştim că meditaţia este totuşi o practică. Trebuie însă precizat că în taoism există multe forme de a aborda meditaţia - o parte din ele le-am analizat în nivelul 3 al cursului nostru de iniţiere în taoism.

Sensul meditaţiei în taoism reiese dintr-un text antic aparţinînd lui Lieh Tzu - unul din clasicii taoismului filozofic - în care maestrul îi explică unui discipol nerăbdător să înveţe cum a decurs iniţierea sa. Redau finalul paragrafului:

Nouă ani mai tîrziu - spune maestrul - orice îmi venea în minte sau ori ce ieşea din gura mea nu avea nicio legătură cu ce e bine sau rău, cu a face pe plac sau a ofensa. Nici măcar nu mă mai gîndeam că Bătrînul Shang îmi era maestru şi Pai-kao-tzu, prieten. (Lieh Tzu: A Taoist Guide to Practical Living, Eva Wong, Shambhala, 2001.) 

Atitudinea sugerată în acest scurt citat este cît se poate de clară: în timpul meditaţiei, taoistul nu se concentrează asupra a ceva, nu-i impune minţii o pace nefirească, ci, din contră, el lasă totul, corp-minte-spirit, la voia lor, fără a interfera cumva cu fluxul mental. El foloseşte tehnica numită nonacţiune (wu-wei).

Mai mult decît atît, meditaţia conduce treptat la un soi de imparţialitate, în care reperele etice ale gîndirii dispar cu desăvîrşire sau, dacă vrem, gîndirea porneşte de la şi se bizuie pe această anomie.

Într-un text din Chuang Tzu aflăm, dintr-un dialog între Înţelepciune şi Împăratul Galben, că cei care ştiu nu vorbesc şi că uitarea chiar este garanţia ştiinţei mai degrabă decît ştiinţa propriu-zisă.

Sînt imitate aici, evident, cuvintele lui Lao Tzu: cel care ştie nu vorbeşte iar cel care nu ştie, vorbeşte şi afirmaţia cum că înţeleptul nu-i învaţă pe discipoli cu cuvinte (altfel spus, sînt excluse formulele filozofice, conceptele savante şi exprmările retorice).